Modelul ultra


Pentru o parte din cei ce vin pe stadion, spectacolul sportiv trece pe un plan secundar. Ei vin sa-si încurajeze echipa prin diferite metode: cîntece, batai ritmice din tobe si din palme, folosirea de fumigene, petarde si torte si prin metoda cea mai costisitoare, dar si cea mai spectaculoasa – crearea de coregrafii. Acesti suporteri sînt suporterii ultra. Suporterii ultra sînt organizati în grupuri. În interiorul unei galerii din România, exista în jur de zece astfel de grupuri. Membrii unui astfel de grup platesc o cotizatie lunara, iar deciziile privind activitatea grupului sînt luate într-un mod democratic – prin vot egal. Trebuie facuta înca de la început o distinctie clara: suporterii ultra nu reprezinta ansamblul galeriei unui club, ci numai o parte a acesteia – nucleul ei dur si liderii ei de opinie. De altfel, galeriile au o ierarhie foarte clara, conforma unei structuri piramidale.

Ierarhii

Pe prima treapta se gasesc persoanele care vin în peluza galeriei, pentru ca aici biletul este mai ieftin, sau persoanele care doresc sa încurajeze echipa dar care nu fac parte dintr-un grup organizat. Aceste persoane nu au nici un rol de decizie în ceea ce priveste galeria. Ei trebuie sa se conformeze deciziilor liderilor – deciziile suporterilor ultra. Aceste persoane sînt, de fapt, niste pseudo-ultra si pentru ca ei se comporta asa numai pe timpul meciului. Pe cea de-a doua treapta a piramidei se gasesc suporterii ultra. Ei reprezinta liderii de opinie ai galeriei – modelul ce trebuie urmat de ceilalti suporteri. Ei au un rol de decizie în interiorul galeriei initiind diverse forme de încurajare – cîntece, aprinderea de torte sau realizarea unor coregrafii. Pe ultima treapta a piramidei se afla liderii galeriei. Acestia provin si ei din rîndurile grupurilor ultra. Ei sînt cei care initiaza în majoritatea timpului cîntecele sau aprinderea de torte, de fumigene. Ei sînt liderii carismatici ai peluzei. Modul ultra de sustinere a echipei favorite a aparut în Italia la sfîrsitul anilor ’60 si începutul anilor ’70. S-au deosebit înca de la început prin modul lor specta-culos de încurajare a favoritilor. Acest model de sustinere a echipei favorite a combinat cîteva modele de suporterism deja existente în acea epoca: modelul ita-lian – existenta unor steaguri de pus pe gardurile stadioanelor sau de fluturat, cel brazilian – folosirea de torte, de fumigene si de petarde si cel englez – crearea de efecte optice cu ajutorul fularelor si repetarea aproape obsesiva a cîntecelor. Este greu de gasit o definitie exacta si completa pentru acest model de sprijinire a echipei favorite. Ideea generala este ca echipa trebuie încurajata mereu, indiferent de locul ei în clasament sau de felul în care joaca. De asemenea, adversarii trebuie intimidati prin orice mijloace, inclusiv prin violenta fizica. Aceasta dorinta de a-i intimida pe adversari se vede si din faptul ca majoritatea grupurilor ultra au nume dure, razboinice sau care fac aluzie la miscari politice extremiste, de stînga sau de dreapta. În plus, suporterii ultra trebuie sa fie total independenti fata de club (deziderat care începe încet-încet sa fie aplicat si la noi) si sa fie originali. Acest lucru înseamna ca un grup care copiaza, de exemplu, coregrafia realizata de alt grup îsi pierde foarte mult din prestigiu.

Tineri si licentiati

Primii care au fost atrasi de acest stil de sprijinire a echipei au fost tinerii cu vîrste între 15 si 25 de ani. Acest fapt este normal, daca ne gîndim ca acest stil este prin definitie un stil rebel. Pentru un tînar, faptul ca el se poate reprezenta social ca un ultras, deci ca un rebel care nu se supune nici unei reguli, constituie o atractie foarte mare. Astfel el iese din conformismul monoton specific vîrstei sale pentru a intra în rîndurile unor rebeli contemporani. Contrar ideii generale, linistitoare, ca suporterii radicali provin din medii defavorizate, putin educate, printre ultrasi gasim un mare numar de persoane cu studii superioare – terminate sau în curs. Astfel, studiile efectuate de Dal Lago si Moscati în Italia au aratat ca la Milano si la Bergamo nivelul mediu de educatie al ultrasilor este superior mediei italiene la aceasta categorie de vîrsta. Acest lucru se poate explica prin momentul de aparitie a grupurilor ultra – în 1969, imediat dupa revoltele studentesti din Europa. Putem presupune ca exista o legatura între aceste doua elemente, legatura ce a facut ca înca de la început sa gasim un numar mare de studenti în rîndul grupurilor ultra. Acest nivel relativ ridicat de educatie al ultrasilor îl întîlnim si în România. Astfel, în urma unei anchete efectuate personal în rîndul ultrasilor marilor echipe bucurestene, Dinamo, Rapid si Steaua, din cei 182 de suporteri chestionati 37,3% au declarat ca au studii superioare. Apartenenta la acest nivel înalt, elitist, poate oferi o explicatie pentru faptul ca suporterii ultra devin uneori violenti. Sentimentul natural de rebeliune al studentilor – împotriva guvernului, politistilor etc. s-a transferat pe stadion. Inamicul principal nu mai este sistemul, ci echipa adversa. si, cum suporterii se identifica si sînt identificati cu echipa pe care o sustin, este clar ca adversarii devin niste dusmani de temut.

Toate drumurile vin de la Roma

Modelul ultra s-a raspîndit aproape în toata Europa începînd cu anii ’80, în special dupa campionatul mondial de fotbal din 1982 gazduit de Spania, unde suporterii europeni au avut ocazia sa intre în contact direct cu ultrasii italieni. Primele grupari ultras din afara Italiei au aparut în Spania si în Franta. Dupa 1985, acest model s-a raspîndit si în fosta Iugoslavie, Grecia si Portugalia. Larga raspîndire a acestui model a facut ca, la ora actuala, în Europa sa existe doua modele de suporterism: cel nordic, de sorginte engleza si cel sudic, cel italian. Granita dintre aceste modele devine însa din ce în ce mai putin vizibila, dar nu pentru ca cele doua modele s-ar influenta reciproc, ci pentru ca cel italian tinde sa-l acapareze pe cel nordic. Acest lucru se datoreaza în special dezvoltarii exponentiale a Internetului care a înlesnit contactele între suporterii din toate colturile Europei. Daca pîna la mijlocul anilor ’90 modelul ultras putea fi gasit numai în tarile mai sus mentionate din sudul Europei, acum îl putem gasi atît în fostele tari comuniste (inclusiv România), cît si în tari care traditional se aflau în aria de influenta a modelului nordic. Exista, de exemplu, grupari ultras chiar si în Suedia. Miscarea ultra româneasca are o istorie relativ scurta, deoarece înainte de 1989 regimul comunist a facut imposibila existenta unei forme de organizare rebela si nonconformista a suporterilor. A existat totusi si în acea perioada un steag pe care scria Ultras Rapid. Putem vorbi de grupuri ultra românesti de-abia de la jumatatea anilor ’90. Influenta italiana este evidenta si se manifesta în toate modalitatile prin care ultrasii români îsi încurajeaza echipa favorita. În primul rînd numele gruparilor ultras românesti: Nucleo, Gruppo Apparte (care nu mai exista acum) pentru suporterii stelisti; Nuova Guardia, Tifosi Ultra pentru suporterii dinamovisti; Legione Granata, Ultras Unione pentru suporterii rapidisti; Sezione Ultra pentru suporterii Universitatii Craiova sau Commando Ultra Viola Curva Sud pentru suporterii Politehnicii din Timisoara. Exista si alte tipuri de influenta în ceea ce priveste numele gruparilor ultras românesti: engleze sau germane. Numele germane sînt alese pentru a da grupului o imagine radicala, neo-nazista. Cele mai multe nume engleze sînt niste nume folosite si de suporterii italieni. Este vorba, deci, de nume care din punct de vedere etimologic sînt englezesti, dar care din punct de vedere al locului de unde probabil au fost preluate sînt italienesti. Spre exemplu Fighters – un grup nou format de suporterii dinamovisti este si numele unei grupari celebre a suporterilor Juventusului din Torino, grup creat în 1977. O a doua modalitate prin care suporterii italieni îi influenteaza pe cei români o regasim daca observam cîntecele ultrasilor români: aproape toate sînt inspirate din cele dedicate suporterilor italieni. Este vorba de preluarea liniei melodice si adaptarea ei la realitatile românesti. Bineînteles ca si aici gasim cîntece care nu sînt italiene, dar care sînt cîntate si pe stadioanele din aceasta tara: Yellow Submarine, Guantanamera sau La Marseillaise. si aici este vorba de asumarea unor elemente non-italiene printr-o filiera italiana. Al treilea mod este cîntarea unor melodii în italiana. Nu ma refer aici la folosirea universalului Forza! (Haide!), ci la existenta unor melodii cîntate integral în italiana. Suporterii dinamovisti cînta la fiecare meci – Avanti, avanti, avanti Bianco-Rossi, în timp ce suporterii stelisti cîntau pîna acum cîtiva ani Forza Steaua/ Vinci per noi. În România, influenta italiana este deci hotarîtoare. Aceasta influenta este atît de puternica încît nu putem înca vorbi de crearea unei specificitati românesti a acestui fenomen. Au început, totusi, în ultimii ani sa apara încercari timide de a da o nota româneasca acestui fenomen, manifestate în special prin aparitia unor grupari cu nume românesti.

Adrian Beiu

Anunțuri

~ de alex rostotchi pe 3 Februarie 2011.

5 răspunsuri to “Modelul ultra”

  1. Cred ca modelul ultra a fost copiat la mujlocul anilor ’70 de la echipele britanice, in special FC Liverpool.

  2. Nu trebuie uitata America de Sud.

  3. ultra nu are legatura cu anglia, iar america de sud nu prea cadreaza ei sunt mai degraba un mix intre hool si ultra. Articolul mi se pare cat de cat corect, de aceea l-am postat

  4. Dinamo are singura galerie ultras din romania !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: